Înainte de cele străine, filmele românești?

Înainte de cele străine, filmele românești?

Îmi readuc aminte că mama, cu cât înainta în vârstă, renunța să mai urmărească filmele românești. Motivul ar fi fost faptul că n-aveau subtitrare sau cele care aveau erau în limba engleză, iar cum mama nu știa decât puțină rusă, acest lucru nu o ajuta deloc. Îmi povestise, cândva, că în tinerețea sa, pe când locuia încă în București, ieșea la film cu băieții care o „curtau”. A prins și ea febra acelor timpuri în care Liceenii și Declarație de dragoste erau cele mai vizionate filme în cinematografe, când lumea n-avea încă smartphone-uri sau iphone-uri pe care să le butoneze în timpul proiecției, așa cum se întâmplă în zilele noastre.

Mama, tata și filmul românesc

În timp ce mama s-a redirecționat spre filmele americane sau sud-americane, cum ar fi telenovelele de pe Acasă TV sau mai mult cele de pe Național TV, tata a rămas fidel filmelor românești, iar motivul ar fi întocmai opusul celuia pe care mama îl proslăvea. Nu prindea subtitrarea și prefera să le vizioneze cu volumul ridicat.  Îmi amintesc că urmărise într-o seară Pădurea spânzuraților în regia lui Liviu Ciulei, avându-l în rolul principal pe unul dintre actorii lui preferați, adică pe Victor Rebengiuc. Îmi amintesc că filmul se difuzase la o oră târzie, iar tata trebuia să plece a doua zi de dimineață cu treburi în județ. Am trecut prin camera lui și-i urasem noapte bună, iar când am observat la ce se uită, l-am întrebat dacă nu mai văzuse filmul, iar el îmi răspunsese foarte indignat „nu ai tu atâția ani, de câte ori am văzut eu filmul”. Atunci, în momentul ăla, mi se făcuse rușine că-l întrebasem, pentru că eu nu citisem nici măcar cartea. Dacă părinții mei au fost fideli cinematografiei românești, mai mult sau mai puțin, atunci, una dintre prietenele mele susține sus și tare că nu-i plac filmele româneșți, deoarece „nu transmit niciun mesaj, îmi par reci și dificile de înțeles. Plus că, tot ceea ce am reușit  să văd din categoria filmelor românești, au fost producții cinematografice de la care am plecat  mai mult tristă. Bine, poate m-am obișnuit cu comediile americane, dar filmele românești sunt prea triste.”romina-hamzeu-2-330x330

Ce ne prinde pe noi?

Nu știu dacă noi, generația de după 1990, suntem binecuvântați sau nu. Avem totul la dispoziție, dar majoritatea dintre noi nu au exercițiul de a sintetiza lucrurile valoroase de cele non-valoroase. Ne perindăm prin cinematografe să vedem Fifty Shades of Grey, dar nu ne facem timp să ne uităm nici măcar la filmele care au ajuns cunoscute peste hotare, la producțiile premiate internațional și național, dovadă că munca regizorilor și a actorilor noștri, pe care alții îi aclamă în timp ce unii dintre ai noștri îi ignoră, e o muncă nepusă în valoare, iar durerea cea mai mare, sunt sigură, nu o constituie încasările sau premiile pe care filmul nu le „prinde”, ci proiecțiile unor filme care se dau mai mult cu sala goală.

 

Romina-Paula HAMZEU

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *