INTERVIURILE SFR | Corina Chiriac:
„Am combinat arta actorului cu solistul vocal din mine”
Corina Chiriac este una dintre vocile de aur din România, iar muzica sa încântă oamenii încă din anii ’70. Este o cântăreață a cărei serie de șlagăre nu va îmbătrâni vreodată. Cu o carieră impresionantă, Corina Chiriac a marcat două decenii de muzică ușoară românească. De la primul ei succes, obținut în 1970 la influentul show TV „Steaua fără nume”, și până la câștigarea Trofeului Festivalului de la Mamaia în 1988, cu puțin timp înainte de plecarea din țară, ea a fost una dintre cele mai importante personalități ale culturii pop din România în acele vremuri. Puțini oameni știu că marea artistă este absolventă de Teatru, fiind colegă de generație cu Mircea Diaconu, George Mihăiță și Florin Zamfirescu.
Cum ați regăsit Iașul?
Îl regăsesc așa cum îl știam, cel puțin centrul vechi. Mi-a făcut plăcere să ajung cu o zi mai devreme să am timp să-mi pregătesc ținutele. Am prieteni pe care vreau să-i vizitez. Folosindu-mă de titlul cărții mele, „Minuni trăite”, lansată acum doi ani, consider că fiecare dar pe care Dumnezeu ni-l face, de a activa în continuare și această participare la Serile Filmului Românesc, este o nouă minune trăită. Vă mulțumesc pentru invitație!
Înainte de a decide să vă construiți o carieră în muzică, știu că ați avut dorința de a deveni actriță. Cu toate acestea, muzica a rămas întotdeauna pe primul plan. Cum a fost această experiență?
Am început cu muzica, având ambii părinți muzicieni. Am urmat școala de muzică, cu specializarea în vioară; pianul era un instrument secundar, așa cum se întâmplă la orice școală de muzică. Când studiezi flautul, trebuie să faci și lecții de pian pentru a învăța să citești o partitură.
Devenind pasionată de arta actorului și frecventând teatrele cu părinții, având 14-15 ani, mi-am spus: „Vai, ce mi-ar plăcea să devin actriță!”. Am intrat la teatru și am avut o pregătire intensivă înainte de examenul de teatru cu doamna Adriana Piteșteanu, o profesoară excepțională care a fost mentor pentru multe generații de studenți. M-a pregătit intens timp de o lună pentru examen, pentru că eu eram ca un căluț tânăr care voia să alerge, dar nu știa ce înseamnă nici galopul, nici trapul. Am intrat cu bine la teatru. În timp ce eram studentă, m-am gândit să încerc și cântatul. Așa s-au legat mai multe, cu siguranță am avut în destin această vocație de a urca pe scenă. Totuși, nu mă hotărâsem dacă să fiu actriță sau cântăreață. Până la urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să devin o interpretă, adică am combinat arta actorului cu solistul vocal din mine.
Povesteați despre părinții dvs., ambii personalități marcante în domeniul muzical. Ați simțit vreodată o anumită responsabilitate de a vă îndrepta și dumneavoastră către acest domeniu artistic?
Muzica era o prezență constantă în casa noastră, asta datorită pasiunii și dedicării ambilor mei părinți pentru domeniul muzical. Tata cânta la pian și, de asemenea, la vioară. În plus, el preda armonie și contrapunct la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, concentrându-se pe aceste discipline esențiale pentru compoziția simfonică. A fost compozitor de muzică simfonică pe tot parcursul vieții sale.
Multe dintre filmele difuzate pe îndrăgitul canal Cinemaraton au coloana sonoră creată de tata. Printre acestea se numără filme precum „Două Lozuri”, „D‘ale Carnavalului”, „Râpa Dracului” și multe altele. A colaborat frecvent cu casa de producție Buftea. Pe de altă parte, mama mea preda pian clasic, contribuind și ea la atmosfera muzicală bogată a casei noastre.
Ascultam adesea muzică simfonică pe pick-up, pe discuri, cu mare interes. Din fericire, mi-a plăcut acest gen de muzică, deoarece oferea o experiență auditivă remarcabilă. Muzica romantică și cea barocă, compuse între 1600 și 1900, au fost mereu prezente în casele noastre. Această dragoste pentru muzica clasică nu a fost o parte formală a educației noastre, ci mai degrabă o pasiune transmisă din plăcere.
De exemplu, concertul al II-lea de Rahmaninov, o compoziție splendidă, a devenit ulterior faimoasă și a fost reinterpretată de mulți soliști, inclusiv Celine Dion, într-o versiune numită „All By Myself”. Astfel, s-a dovedit că nu există o prăpastie atât de mare între muzica simfonică și cea ușoară. În ambele cazuri, predomină și a predominat întotdeauna melodia, tema unui concert sau a unei simfonii, precum și tema unui cântec precum „Strada Speranței” – toate fiind melodii memorabile și recunoscute în întreaga lume. Unele sunt chiar subiecte de glume, cum ar fi Simfonia Destinului a lui Beethoven, care este cunoscută pe plan mondial.
Care a fost primul compozitor cu care ați lucrat și v-a rămas aproape?
A fost maestrul Radu Șerban, autorul unui cântec superb și un prieten drag – ne cunoaștem de-o viață. Melodia a fost lansată de prietena mea, Pompilia Stoian, undeva în anii ’60. Pompilia s-a lansat cam în aceeași perioadă cu Dan Spătaru. Apoi am început să lucrez cu marea generație de compozitori, inclusiv cu Henry Mălineanu, marele pianist de jazz, Edmond Deda, mi-a compus „Inimă, nu fi de piatră”, un cântec foarte dificil din punct de vedere al performanței vocale, deoarece a fost conceput inițial ca o temă instrumentală. Acest lucru înseamnă că ai foarte puține locuri unde să respiri între frazele muzicale. Cântecul a fost lansat la Cerbul de Aur, s-a cântat, a avut perioada lui de glorie, după care a intrat într-un raft al istoriei muzicii ușoare. Acum, cu vreo 10 ani în urmă, Ionuț Ungureanu de la formația Provincialii a reluat acest cântec, l-a interpretat atât de bine încât a redevenit un șlagăr. Sunt foarte mulți tineri care își încearcă vocea cu acest cântec, iar eu sunt încântată că este apreciat de tânăra generație.
Ce părere aveți despre muzica care se compune acum?
Îți dau un exemplu: când s-au lansat The Beatles, persoanele mature spuneau: „Vai, generația asta nu o să facă nimic, uite ce muzică ascultă, două chitări, care zdrăngăne.” Astăzi, muzica Beatelsilor este o icoană. Nu poți să știi niciodată. Eu, la vârsta pe care o am, nu vreau să intru în acest fenomen. Acasă, continui să ascult muzică simfonică pe care o iubesc, muzică romantică de la Chopin, Rahmaninov, Debussy, iar în materie de muzică ușoară reascult Frank Sinatra, Dean Martin, Dan Spătaru. Poate e un sfat: noi, cei de 70 și ceva de ani, suntem tributari tinereții noastre. Condiția pentru a rămâne tineri nu este să ne rupem complet cu trecutul, ci dimpotrivă, să ne hrănim din ceea ce era frumos în prima noastră tinerețe. Pentru că acum suntem la a treia. (râde)
Și atunci, au fost lucruri frumoase. Cred că le retrăiți, le rememorați atunci când vă întâlniți cu colegii. Se întâmplă astfel de momente?
Mai puțin, pentru că fiecare dintre noi activăm, dar iată-ne aici, la festivaluri, și mă bucur să-i revăd pe colegii mei și să constat că fiecare depune efort pentru a-și duce misiunea de artist cât mai departe. Cu siguranță, există momente când simțim nevoia unei retrageri a bunului simț într-o zi, dar dacă putem să amânăm acea zi, este ca și cum am împinge o pernă către marginea patului. Cât mai departe, vom vedea când va veni acea zi.
V-ați gândit la acest moment, al retragerii?
Sigur că da. Prima dată m-am retras în 1988, când am rămas în America. Erau momente când nu mai credeam că se va termina perioada cenușie a comunismului târziu. Am fost invitată să cânt alături de o distribuție de excepție – Maria Ciobanu și Florin Piersic – de către o societate româno-americană din California, pentru două evenimente de binefacere, unde se adunau fonduri pentru niște proiecte. Am fost chemați să îi încântăm pe investitori cu un program artistic. Eram pentru prima dată în acea parte a lumii, eu călătorind foarte mult, și nu pot spune că m-a fascinat America. Deoarece Coasta de Vest a Americii oferea mult mai puțin decât Coasta de Est, care are un aer mult mai european. Europa noastră dragă nu are egal în lume. Aveam atunci 38 de ani și m-am gândit, ca orice om treaz la minte, să încerc altceva. Sunt foarte mândră că am fost agent imobiliar – am făcut cu totul altceva. Am și scrisori de recomandare de la foștii mei patroni, cu care am avut o relație foarte bună. Totuși, într-o zi, am spus: „Ok, acum ce ar fi să încerc să mă întorc acasă?” Fiecare dintre noi are undeva o zonă de libertate personală.
Câți ani ați stat în America?
Cinci ani am stat acolo, iar cel mai mare bun pe care l-am câștigat a fost realizarea că nu trebuie să fiu Corina Chiriac pentru a-mi asigura existența. Atunci când te lansezi la 20 de ani, te gândești: „Vai, ce voi face eu dacă nu mai cânt? Trăiesc!”. Îmi amintesc de un interviu cu Luciano Pavarotti în care a fost întrebat: „Maestre, ce veți face dacă într-o zi vă părăsește vocea și nu veți mai putea cânta?” El a răspuns: „Voi preda canto și voi continua să fiu fericit.”
Aș vrea să discutăm puțin despre cartea „Minuni trăite” pe care ați început să o scrieți într-un moment cu totul și cu totul aparte, nu?
Aveam de gând să-mi scriu amintirile, începusem acest proiect acum 20 de ani, dar nu am avut timp. Apoi, în data de 11 martie 2020, m-am hotărât să pun împreună amintirile. Astfel, acea perioadă foarte urâtă a pandemiei am petrecut-o într-un mod foarte frumos. În primul rând, pentru că am retrăit momente din copilărie, mi-am evocat bunicii și părinții, am călătorit în vremuri frumoase pe care le-am trăit cu plăcere. Cei care vor citi cartea nu vor afla doar cum se lansa un cântăreț în anii ’60-’90, ci vor descoperi cum am trăit eu acele vremuri. Este o frescă a unei epoci.