INTERVIURILE SFR | Poeta Nora Iuga: „O viață întreagă mi-am dorit să fiu actriță,
dar această dorință nu s-a împlinit până la vârsta de 92 de ani”

Scriitoarea Nora Iuga s-a remarcat în diverse genuri literare, reflectându-și experiența de viață într-o operă versatilă și prolifică. A traversat patru regimuri politice, a călătorit în întreaga lume și a străbătut secole de literatură, construind o operă impresionantă ce cuprinde atât proză, poezie, cât și traduceri.

Nora Iuga a fost una dintre prezențele feminine notabile din cadrul celei de-a 14-a ediție a festivalului Serile Filmului Românesc. Documentarul Carlei Teaha „De ce mă chemă Nora, când cerul meu e senin” a fost văzut în avanpremieră la Iași, unde scriitoarea a primit și un premiu de excelență din partea festivalului SFR și a Institutului Cultural Român, înmânat de Oana Boca Stănescu. Tot la SFR 14 a fost lansat volumul de poezii „Fetița strigă-n pahar”. În interviul realizat de Andrei Giurgia în cadrul Dimineților SFR, scriitoarea a împărtășit darul pe care l-a primit – poezia-viață pe care o poartă peste tot și visele din care se naște ea.

Când priviți cărțile dumneavoastră, apărute de-a lungul anilor, ce sentiment vă stârnește acest lucru?

Mărturisesc sincer că încep să uit de ele. Uneori, am parte de o surpriză teribilă; am impresia că au apărut acum, uitându-mă la ele. Uit că au fost publicate acum 5 sau 10 ani. Sunt într-o perioadă extraordinară de creație, și nu spun asta fără motiv. Odată cu pandemia, nu am mai ieșit din casă decât rar. Mă simt complet singură, iar această singurătate, aproape absolută în cămăruța mea, m-a condus încet, încet pe un drum extraordinar, necunoscut anterior. Deși sunt un temperament vital și energic, și încă puternic, aș spune, mă străduiesc să rămân așa, dar îmi reușește. În lunga mea viață de 93 de ani, nu am fost niciodată bântuită de inspirație și nu am scris mai mult decât în această perioadă.
Când mă trezesc dimineața, în loc să-mi pregătesc micul dejun, primul lucru pe care îl fac imediat cum m-am trezit, în picioarele goale, nici măcar nu îmi pun papucii, este să mă duc la masa de scris și să scriu. Când simt că obosesc puțin, mă gândesc să mă uit la ceas, pentru că încă nu am luat micul dejun. Și când privesc la ceas, observ că este ora 14.00, iar eu mă trezisem la 6.00. Este o nebunie, și cred că vă este dificil să credeți pentru că nici eu nu mă cred. Îmi închipui că mă mint singură. Tot timpul „îmi cântă pasărea în cap”. Nu depun niciun efort. Este acea „străină gură” despre care vorbește Eminescu. Simt asta pe pielea mea, scriu după dictat. Nu mă gândesc că vreau să transmit un mesaj oamenilor pentru a-i face mai buni; nu trimit mesaje. Mă spun pe mine.

Ați traversat diverse regimuri politice, ați călătorit în toată lumea și ați străbătut secole de literatură prin toate studiile dumneavoastră. Ați construit o operă impresionantă care include, așa cum știm cu toții, proză, poezie și traduceri. Cu toate acestea, v-ați întors mereu acasă.

Bineînțeles că m-am întors acasă. Nu am simțit niciodată în mine un sentiment patriotic nemaipomenit care să învingă alte emoții pe care le-am trăit. Atunci când am iubit un bărbat, iubirea mea pentru el a fost întotdeauna mai puternică decât dragostea pentru patrie. Totuși, există ceva care mă leagă strâns de pământul acesta. Uneori îl compătimesc destul de tare pentru că ar fi putut ajunge mult mai departe, prin calitățile oamenilor acestui popor. Cu toate acestea, există anumite lucruri care îi opresc din a deveni mai profunzi, din a se gândi la virtuțile pe care trebuie să le aibă un om. Sunt lucruri despre care mi-e rușine să vorbesc mereu în public, pentru că lumea ar putea să zică: „uite-o și pe baba asta vine să ne facă morală”. Consider că lucrurile spuse în surdină, faptele frumoase spuse fără a te lăuda, fără a căuta răsplată, sunt extrem de impresionante și ne conduc mult mai departe.

Știu din tot ceea ce ați povestit că nu este doar o întâmplare faptul că ne aflăm la un festival de film, deoarece tot timpul v-ați dorit să deveniți actriță.

O viață întreagă mi-am dorit să fiu actriță, dar această dorință nu s-a împlinit până la vârsta de 92 de ani. Sunt convinsă că acest dar mi-a fost oferit de cineva din altă parte, pentru că eu nu am încetat nici până astăzi să-mi doresc acest lucru. Și iată că a venit. Carla Taha, o tânără pe care am cunoscut-o întâmplător, pe o terasă din București unde am savurat o bere lângă librăria Cărturești. Îmi amintesc că, în timp ce vorbeam, i-am împărtășit marea mea dorință, am povestit despre examenul meu la teatru cu Beligan, care era șeful comisiei și m-a respins pentru că îmi lipsea dicția. Am continuat să visez la actorie. Am jucat în atenee populare, prin cartierele Bucureștiului, și mereu am avut succes la public pentru că sunt naturală. Cu toate acestea, nu s-a împlinit să ajung pe scenă până acum, la 92 de ani. Este cu adevărat un miracol.

Ați visat să fiți actriță, dar nu s-a întâmplat. Ceea ce ne-ați oferit și, cu siguranță, ne veți oferi de acum încolo este la fel de important precum rolurile pe care le-ați fi interpretat. Vă trageți dintr-o familie de artiști, inclusiv soțul dumneavoastră a fost poet, iar băiatul a ales să păstreze tradiția. 

Este adevărat, am fost foarte bucuroasă că el a continuat tradiția familiei, o asculta ca vrăjit pe mama care îi povestea amintiri de la operă; ea, fiind balerină, avea multe povești din culise și de pe scenă. Era o lume frumoasă în trecutul meu, și sunt convinsă că și în continuare va fi, dar dintr-o prea imensă libertate și dezbrăcare de lucruri care ar fi bine să rămână uneori mai discrete și mai secrete. Mie mi se pare că unele lucruri devin mult mai puternice și mai profunde dacă le taci. Nu numai plăcerile cresc extraordinar, ci și noi ne îmbogățim foarte mult dacă ne păstrăm plăcerile pentru noi, nu le expunem prea mult. Mai ales în poezie, este periculos să strigi aceste lucruri; sugerează-le întotdeauna, dar nu le striga cu glas tare în piață.

„În momentul în care poezia face eforturi să se exprime logic și să transmită un mesaj, s-a terminat, aceea nu mai e poezie.”

Apropo de poezie, când ați început să scrieți?

Eram mică când am început să scriu primele două poezii. Mă aflam la Sibiu, la Ursuline, un ordin de maici catolice cunoscut în întreaga lume. Îmi amintesc ziua, era înainte de masă, iar eu învățam istorie. Îmi amintesc masa, scaunul; sub masă, se afla un teanc din colecția femei celebre, deoarece lecturile mele preferate de atunci erau despre femei celebre, unde toate marile curtezane care erau eroinele principale, în finalul cărților, mureau decapitate. Îmi doream teribil să am un astfel de destin, și am început să fiu bântuită de un coșmar groaznic. Noaptea, pe la ora 2, mă trezeam din somn cu visul că sunt decapitată. Toate aceste detalii pe care vi le povestesc acum cred că au fost sarea și piperul poeziilor pe care le scriu în prezent.

Ce poeți vă plac în mod deosebit?

Ar fi mult de spus. Cu Eminescu m-am împăcat mai greu, pentru că, atunci când eram în liceu, nu prea îl înțelegeam, vă spun sincer. Am început să-l înțeleg abia în anii terminali de liceu. Vă dați seama ce gusturi puteam să am. Îmi plăcea foarte tare Coșbuc, pentru că îmi oferea poezia mură în gură; eu voiam să înțeleg, iar la Eminescu, cu atâtea metafore, licențe poetice, figuri de stil… nu prea înțelegeam. Foarte târziu am ajuns să-l înțeleg într-adevăr și să-l iubesc teribil pe Eminescu; asta s-a întâmplat în ultimii câțiva ani, pentru că el vorbește în poezia lui despre „străina gură“, deschizând adevărata enigmă a poeziei mari. El declară acest secret, care este marca poetului adevărat, și eu am simțit acest lucru abia când am citit aceste versuri ale lui Eminescu. Mi-am dat seama că acesta este, de fapt, imensul secret al poetului adevărat. Eu zic că poezia foarte bună nu trebuie să fie înțeleasă. În momentul în care poezia face eforturi să se exprime logic și să transmită un mesaj, s-a terminat, aceea nu mai e poezie.

Apropo de cariera dvs., una foarte frumoasă și plină de etape și momente, știm cu toții că ați dedicat mult timp și traducerilor. Considerați că un traducător are obligația de a traduce cu aceeași grijă și pasiune ca și cum ar scrie propriile cărți?

Nici nu se poate altfel dacă ești un traducător bun. Din acest motiv, se întâmplă uneori ca varianta tradusă să fie poate puțin mai poetică, poate să adauge sau să elimine ceva pentru a întări subiectul în limba în care aduce acest text. Transportul textului din limba originală în limba traducătorului este destul de dificil. Întreaga construcție a cuvintelor, topica în fraza românească față de fraza în germană, ar putea să creeze catastrofe dacă ai traduce identic. Munca de traducere este o muncă de creație, nu de imitație. Traducătorul trebuie să fie autorul cărții, indiscutabil, acest aspect este foarte important. Am tradus mult timp; interdicția mea a durat 8 ani, și aceasta m-a salvat, altfel m-aș fi pierdut ca poet dacă nu aș mai fi scris nimic timp de 8 ani. Eu am luat atât de în serios traducerea încât era ca și cum scriam propria mea operă, traducând.

Cum este Nora Iuga în această perioadă a vieții sale?

Relația mea cu singurătatea este foarte intensă și de lungă durată; presupun că mă va ține până la moarte. Singurătatea m-a cuprins în totalitate în perioada pandemiei. Adevărata singurătate am găsit-o în ultimii trei ani, de când copiii nu mai locuiesc în București. Este bine cu singurătatea, dar are și părți îngrozitoare. Cu toate acestea, te obișnuiești și atunci acele aspecte pălesc tot mai mult și reușești să le îndepărtezi. Frica de moarte, pentru o fire extrem de vitală cum sunt eu, este îngrozitoare. La începutul perioadei de singurătate, în primul an, aveam crize; noaptea, înainte de a adormi, mă gândeam numai la moarte, repetând scenariul morții în fiecare noapte. Nu știu cum, dar încet-încet frica a început să pălească. Am observat că, cu cât devin mai bună, frica de moarte dispare. Am început să cred foarte tare în Dumnezeu.