INTERVIURILE SFR | Actorul Radu Gabriel: „Drumul către actorie trece prin bibliotecă”

Actor, regizor, scenarist, profesor la UNATC, spirit ludic și căutător. Cu o prezență aparte, prin cuvânt, talent și energie, actorul Radu Gabriel putea transforma ora de interviu în zile întregi cu amintiri și mărturisi, pentru că mereu are o poveste, care se duce în altă poveste și tot așa. O bucurie, cum ar spune chiar el.

Proiecția celui mai nou film al regizorului Iura Luncașu ni l-a adus aproape, la Iași, pe actorul Radu Gabriel, într-o întâlnire cu nuanțe de familie. Mai ales că „S.B.C.R.D.F.” a fost o provocare pentru întreaga familie Radu. Tatăl și fiica – actorul și actrița au jucat, pentru prima dată, secvențe de film împreună. L-am invitat pe omul Radu Gabriel la o discuție-interviu, care să rămână în arhiva festivalului, marcând multele premiere ale ediției. Ne-a vorbit despre tihna de la Iași, care vine la pachet cu întâlniri cheie pentru lumea cinematografică românească. Am ajuns și în copilăria actorului, când știa deja că actoria va fi marea iubire a vieții sale. Prima încercare de a intra la Teatru nu a fost reușită, refuz care l-a purtat în lumea micilor ecrane, probabil deloc întâmplător. Timp de șase-șapte ani a fost depanator TV, după ce a urmat o postliceală, dar, în același timp, juca și în spectacolele unei trupe de amatori. La 33 de ani, pasiunea și ambiția au lucrat împreună și au deschis ușile Facultății de Teatru la care visa. Așa mari ecrane au cunoscut talentul actorului Radu Gabriel. 

Prima întrebare este legată de ieșeni și de Iași. Cum v-a primit Iașul festivalului de film românesc?

Este prima dată când sunt la festival. Am fost mai mult decât plăcut surprins. Noi avem cuvinte care își pierd așa valoarea, pentru că le tot folosim… Dar aici, am conștientizat din nou valoarea cuvântului „ospitalitate”. Pare că e ușor, dar nu e ușor. Faptul că acești copii sunt tot timpul cu gândul la nevoile noastre… O frumusețe. Am găsit totul făcut cu discreție și cu drag față de invitați. Excepțional. Ieșenii m-au făcut să-mi aduc aminte de tihna de care avem nevoie toți. Mai ales atunci când te așezi la o masă cu cineva. E tot vorba despre grija pentru celălalt. În tihnă. Un cuvânt esențial pentru ce am găsit eu aici, la Iași. 

Cum a fost revederea cu colegii actori/regizori? E un context aparte, iar asta ne spun mereu invitații festivalului. De multe ori iau naștere, în cadrul celor cinci zile de SFR,  proiecte noi care se concretizează la București.

Pe vremuri, până în anii 2005, festivalurile de teatru și film erau prilejuri de întâlnire cu ceilalți colegi, să le vedem spectacolele și filmele în care au jucat. Stăteam cât ținea festivalul. Legat de ce se întâmplă zilele acestea la Iași… Uite, de exemplu, eu mi-am băut ieri dimineața cafeaua cu Iura Luncașu, cu care nu prea apuc să mă văd în alt context. M-a sunat ieri dimineață și m-a invitat la o cafea. Și mi-a spus despre un film, o idee. Deci da, iau naștere proiecte aici. Altfel, în iureșul în care trăim, nu am avea timp să discutăm în tihnă.

Propun să ne întoarcem puțin în timp. Pentru că știu că nu ați renunțat la visul de a deveni actor. Ați jucat în spectacolele unei trupe de amatori, până când ați decis din nou să încercați la Teatru.

Atunci când eram puști, la liceu, în anii ’70, spuneam poezii și mergeam la repetiții la Teatrul Popular, cum era pe atunci la Buzău. Mă primeau și pe mine. Era o pasiune. Erau amatori și ei, așa era sistemul atunci. Pe urmă, am dat în 1976 la facultatea și nu am intrat. Erau foarte puține locuri pe atunci. Apoi am făcut o școală postliceală și am avut o meserie, eram depanator TV, era o meserie de pe vremea comunismului. Deci șapte ani am reparat televizoare. Pe la jumătatea anilor ’80 s-au înființat Casele de Cultură ale Tineretului. Era o rețea care semăna cu Casele de Cultură ale Sindicatelor. Și am obținut un post de instructor cultural la o Casă de Cultură, la Buzău. Și am lucrat șase-șapte ani, timp în care mă ocupam de Trupa de Teatru de Amatori. După care, în ’89 am dat din nou la facultate și am intrat. Deci la 33 de ani.

Care este rolul spectatorului în arta dumneavoastră? Cum schimbă el cursul?

Actorul se duce la filmări, dar nu știe cum va arăta produsul final. Uite, legat de S.B.C.R.D. F., aici la Iași l-am văzut pentru a doua oară. Și proiecția a fost diferită de cea de la TIFF. La Cluj l-am văzut pentru prima oară, sentimentul a fost altul. Aici, la Iași, l-am văzut mai în tihnă, fiind a doua proiecție am putut fi atenți și la reacția spectatorilor. Și a părut a fi alt film. Spectacolele și filmele sunt pentru public, el este spectatorul. Noi – actori, regizor, echipa tehnică, operatori ne-am străduit să facem un produs, dar valoare îi dă percepția spectatorului. Grija mare a unui regizor/actor este să se înțeleagă exact ce a vrut să spună prin film sau prin personaj. Se întâmplă ca de multe ori spectatorul să reacționeze acolo unde nu te-ai fi așteptat. Atunci știi că el empatizează și intră în film, când se trezește zâmbind și vorbind ca un copil. Când spectatorul atinge în sală un soi de candoare pe care o are în interiorul lui. De fiecare dată e alt film, pentru că sunt publicuri diferite.

În filmul pe care l-am văzut aseară (joi, 10 august 2023) – S.B.C.R.D.F. (regia Iura Luncașu), ați jucat alături de fiica dumneavoastră Ana. Cum a fost experiența de a fi pe același platou de filmare?

Nu am mai avut scene împreună. Am mai fost în aceleași filme, dar scene împreună nu am mai avut. Deci nu ne-am întâlnit în secvențe. E foarte interesant că eu nu am avut nicio grijă. Mă temeam că o să fiu mult prea grijuliu – tată de fată. Ea era cu treaba ei și eu cu treaba mea. Ne întâlneam pe platou ca doi colegi. Mi se mai întâmpla, între duble, să rămân cu ochii la ei, surprins. Era mai mult o uimire de coleg. Secvența pe care o iubesc foarte tare din film e cea finală. Ana este o profesionistă. Ea a jucat de mică, iar cinematografia oricum te disciplinează.

Pentru că sunteți și tatăl unei actrițe care își trăiește în anii aceștia începuturile în cinematografie, ce sfat aveți pentru tinerii care se îndreaptă spre acest domeniu?

Chiar ieri au venit doi tineri la mine, tare simpatici. Și le-am spus că drumul către Actorie trece prin bibliotecă, prin librărie. E o lume acolo. Să se apuce să citească. Se dau examene din povestiri, poezii. Și, desigur, curaj, încredere în propria persoană.

Să fie pregătiți și să facă sacrificii?

Orice profesie cere sacrificii. Să nu ne victimizăm. Noi lucrăm cu mintea noastră, cu corpul nostru. Profesia de medic nu cere sacrificii? Sau cea de zugrav? Toate cer. Dar dacă îți place să faci asta, dispare ideea de sacrificiu. Îți place și atât. Atunci când ești tânăr te gândești la faimă, să apari pe coperți, dar apoi îți dai seama că nu asta e tot ce contează. Apare și ea natural. Dincolo de asta, este o muncă. O muncă grea.