INTERVIURILE SFR | Tania Popa: „Simt că mai am foarte puțin timp
să activez în domeniul artistic și vreau să fac tot ce-mi place”

La SFR 14 am întâlnit-o pe „Fata din curcubeu”, pe mari ecrane și în colțișorul nostru de interviuri, care a luat forma unei mașini a timpului, purtându-ne în trecut, pe străzile din Căușeni – Republica Moldova. Și în Bucureștiul anilor ’90. Actriţa, căreia îi datorăm multe zâmbete din festival, ne-a vorbit despre visuri, împliniri și dezamăgiri. Și, mai ales, despre o dragoste ca-n filme pentru designul vestimentar. Ne-a mărturisit părți importante ale vieții de artist. Cu o singură condiție: să ne tutuim. Și ne-am conformat.

Tania Popa – actrița care a știut, parcă, dintotdeauna că arta nu are granițe. La 17 a venit din Republica Moldova la București, pentru a deveni actriță. A intrat la Facultatea de Teatru și, de atunci, toată lumea a știut că e genială. Are o personalitate solară. Un soare-zâmbet cu care poate cuceri de fiecare dată, dar mai ales seri de film românesc. Actoria a apărut în viața ei pe scăunelul pe care o urcau părinții, la întâlnirile de familie, pentru „a face cum face unchiul Vasile”.

Cum ai găsit Iașul în plin festival?

Mai curat, mai renovat, mai aglomerat, mai ales că suntem și în festival. Eu tot timpul vin cu treabă la Iași, niciodată în vacanță. Tot timpul e foarte frumos. 

Acum e mai în tihnă?

Nu. (râde) Am zis: ce mare brânză!? Două filme, într-o seară… Nimic. De când am venit sunt pe drumuri, dar îmi place, e frumos.

Pentru că tot suntem la SFR, sunt tare curioasă care e prima ta amintire legată de filmul românesc. Să ne întoarcem în copilărie, deci.

Primul film românesc, de altfel cred că și singurul până am plecat din Republica Moldova, pentru că erau timpurile care erau, a fost Harap-Alb cu Florin Piersic. Și îmi aduc perfect aminte, deși eram foarte mică, am zis: „Doamne, ce bărbați frumoși sunt în România! Exact ce își doresc fetele: prințul pe cal alb”. Asta e prima amintire cu filmul românesc. Apoi am venit la facultate și abia atunci am început să văd ce s-a mai făcut în acest domeniu.

Programul SFR 14 vine cu o premieră. Una care pune Focus pe Republica Moldova. Cât de importantă este legătura, prin film, între cele două țări?

Eu sunt de mult plecată, din ’90 am plecat din orășelul meu. Aici, nu numai acum, ci în general, când văd realizări din Republica Moldova prezentate în România, îmi crește inima. Îmi vine să mă ridic și să spun tare: „Sunt de-ai mei”. Recomand din tot sufletul filmul basarabean „Carbon”. L-am văzut și acela a fost momentul în care voiam să mă ridic în picioare în sală, de bucurie și admirație.

Sunt tinerii dornici să intre în această lumea a filmului, a actoriei?

Da, am pregătit mai mulți copii. Doar că atunci când cineva vine la mine și-mi spune că vrea asta, îi spun prima dată să nu se facă actor. Apoi, îi chinui puțin, pentru a vedea cât de rezistenți sunt și să-mi dau seama cine trece peste această probă. Eu mă bucur că ai mei copii nu au nicio înclinație spre acest domeniu. În ciuda frumuseții care se vede pe scenă, pe marele ecran, este o meserie tare grea. Eu le doresc tot binele copiilor mei și nu vreau să se chinuie.

Care este cea mai mare provocare? Sacrificiile… 

Familia. Obligatoriu. Dacă vrei să faci această meserie cum trebuie, primul sacrificat e familia, pentru că trebuie să lucrezi enorm ca să realizezi ceva. Nu există să faci un „spectacolaș”, sunt luni de muncă. După aceea, vin reprezentanțiile. Între timp, începi alt spectacol. Mai ai filmare, mai ai eveniment, mai ai prezență în presă. Ca să fii vizibil în meseria asta, trebuie să o faci pe toate planurile.

S-a schimbat și publicul în ultimii ani?

Categoric. Sunt surprinsă că întâlnesc și oameni mai în vârstă, dar și oameni din generația mea sau mai tineri care au văzut același film. Evident, sunt foarte curioasă de reacții și de comentarii. S-a lărgit paleta spectatorilor. Înainte de anii ’90, erau toți axați pe teatru și ce li se dădea puțin din filme. Ușor-ușor, după ’90, a fost o nebunie, nimeni nu știa ce se întâmplă și toți voiau de toate. Acum, în schimb, chiar poți să alegi. Ai acces la orice. Se fac, din fericire, foarte multe filme în România. Poți să vezi orice. Acum e bine.

Ajungem la un subiect care a existat dintotdeauna: comparația tradițională între generații. Tu cum vezi tinerii regizori de astăzi?

Spun cu mare tristețe că nu am prea lucrat cu tinerii. Știi cum se purta înainte: regizorul chiar se ocupa de casting, nu erau agenții pentru asta. Acum nu e timp de așa ceva. Am avut șansa să lucrez cu marii regizori. Au murit… Acum se poartă asta cu ne știm din facultate, ne împrietenim la o ieșire. Se formează găști. Sunt foarte mulți actori și este o luptă să supraviețuiești în domeniu, așa că ești în stare să faci orice pentru a fi în ochii agențiilor de casting. Eu nu sunt genul. Am devenit un om foarte relaxat. Sunt foarte mulțumită de cariera mea de artistă și sunt pe principiul că cine are nevoie de mine o să mă folosească. Uite, festivalul acesta este un prilej foarte bun. Simt că mai am foarte puțin timp să activez în domeniul artistic și vreau să fac tot ce-mi place. Ca actriță sunt foarte mulțumită cu ce am făcut. Am încercat și regie-teatru, mi-a ieșit foarte bine. Și continui. Nu să regizez, dar să produc film românesc, cu scenarii foarte bune. 

Dacă nu erai actriță, în ce domeniu ai fi activat?

Nici nu trebuie să mă gândesc. Este durerea vieții mele. Este ce mi-am dorit mereu… Design vestimentar. Am atelier dintotdeauna, care este peste tot unde mă mut. Aceasta este pasiunea vieții mele. Când intru în atelier, mă încui și nu las pe nimeni în interior. Acolo creez rochii de mireasă, rochii de covor roșu. Dar lucrez, din păcate, singură și doar când am timp. 

Cum a câștigat actoria în fața acestei mari pasiuni?

Nu-mi place să spun că a câștigat. Pentru că aveam 17 ani și eram într-un orășel foarte mic din Republica Moldova… Această facultate de Design Vestimentar era la Sankt Petersburg și venea la pachet cu drumuri, cheltuieli. Nu aveam așa ceva. Ai mei, sincer, nici nu știau la ce facultate dau. Important era să intru undeva și să fiu în rând cu lumea. Am mai avut o mare iubire: Filologia Rusă. Eram foarte bună, am fost și olimpică. În schimb, asta cu recitatul, cântatul, cu scenetele a fost dintotdeauna. Era ca o pasiune. Eu nu dădeam importanță. Mereu eram rugată să recit, să regizez mici scenete. La toate întâlnirile de familie, care erau foarte dese și cu foarte mulți (eu am 45 de veri primi, ca să ne înțelegem), eram pusă pe un scăunel și mă puneau să imit membrii familiei. Distram lumea. Atunci a fost o opțiune la prima mână. Ca să nu rămân acasă și să nu îi supăr pe ai mei, am zis hai că merg la Actorie, învăț câteva poezii. Nu m-am pregătit cu nimeni, nici nu știam exact ce trebuie la admitere. Eu știam trei poezii. Deci dacă m-ar fi pus cineva să spun și a patra poezie, nu știam. Așa am nimerit eu în meseria asta și nici măcar nu realizam că voi deveni actriță, pe ecran. De scenă nici nu mai zic, pentru că nu văzusem vreodată o reprezentație.